proprietatea intelectuala

paranteza o discutie uzuala cand se apropie licenta, sa plagiezi fara ghilimele, sau sa citezi cu ghilimele, legal. in mediul academic, trebuinta specificarii ideilor, a citatelor este de a permite persoanelor interesate de subiectul in cauza sa aprofundeze cercetari viitoare. odata cu masificarea invatamantului si cu construirea unei mentalitati orientate pe castigul iluzoriu al notei, in mediul academic se recurge la plagiat. citatul si notele de subsol ce trimit catre un anumit autor au devenit instrumente de siguranta ale lucrarii respective. aceasta se intampla pentru ca studentii de masa nu sunt interesati de calitatea stiintifica a lucrarii, ei vor doar o diploma pe care sa scrie “absolvent”. noi si noi metode de a garanta originalitatea lucrarii sunt inventate pentru a detecta/speria pe eventualii plagiatori. mi se pare total aiurea sa standardizezi plagiatul la nivelul “daca mai mult de 3 cuvinte in aceeasi ordine sunt detectate ca facand parte din alta lucrare si nu sunt puse ghilimele, se considera plagiat”. o husa universala nu se potriveste bine nicaieri. 

discutia pe care vreau sa o deschid priveste conceptul de proprietate intelectuala. este greu de imaginat in ce fel poate cineva poseda un produs intelectual. faptul ca rostesti un cuvant nu inseamna ca este al tau.  daca citesti 2 carti si apoi scrii una in care sa vorbesti despre ele nu inseamna ca le-ai furat (chiar daca nu ai pus ghilimelele). mi se pare ca a avea drept de proprietate asupra suportului fizic (cd, dvd, hartie, etc) pe care se afla “creatia intelectuala” este mai potrivit. daca gandim altfel, scoatem creatia culturala din contextul comunitatii umane. orice creatie imateriala este produsul miilor de ani de creatie culturala de dinainte. omul prin excelenta produce bunuri intelectuale. ideile, muzica, sunt produsul comunitatilor omenesti, nu ale caselor de discuri sau ale editurilor. punand un pret pe produsul intelectual, se margineste posibilitatea cunoasterii oamenilor care au cea mai mare nevoie de ea, cei saraci. cultura, informatia trebuie sa circule, sa se imprastie global, sa fie data inapoi societatii careia se datoreaza, nu vanduta.

mi se pare ciudat ca pretul ”marfurilor” culturale reflecta calitatea lor, fiind direct proportionale cu calitatea perceputa (doar o teorie, nu e verificata stiintific). e din ce in ce mai scump sa te bucuri de cultura de calitate. de ce? cine castiga de pe urma profiturilor uriase? daca argumentul liberal ar fi ca omul nu produce nimic daca nu ii este respectat dreptul de proprietate, argumentul de bun simt ar fi ca cei mai mari castigatori sunt cei ce intermediaza legatura dintre autor, informatie si public. alt argument de bun simt ar fi creatiile intelectuale din ultmii ani care sunt raspandite gratuit pe internet. daca ei nu primesc nici un ban de pe urma creatiei lor, de ce mai fac asta? pentru ca… omul este prin excelenta creator de cultura. cand se vorbeste despre remunerarea creatiei, este bine de facut distinctia intre “trai decent” si “trai opulent”. una e sa castigi destul cat sa stai intr-o casa, sa iti intretii copiii, sa ai masina, sa faci multe vacante, iar alta este sa ai 5 case de cate 10 milioane de dolari fiecare, iar tu sa nu faci nimic decat sa scoti doua filme pe an. industria filmului de la hollywood mi se pare deopotriva de proasta calitate si foarte scumpa. e normal?

articol foarte interesant legat de copyleft/copyright – trebuie citit!